Ce mai fac bărbații cu mâinile

Am început să scriu cu diacritice românești. O fi o auto-flagelare masochistă sau doar dorința mea de a mă apropia de perfecțiune… Cred că ultima. Dacă nu ți se afișează bine, spune-mi. Oricum nu voi face nimic.
…Ceea ce mă duce gândul la abilitățile manuale ale omului modern și în special ale bărbaților. Gândește-te câte lucruri puteau face bunicii și tații noștri și noi nu mai putem. Cum ar fi să-ți fabrici singur uneltele. Sau să ucizi și să jupoi o căprioară, un iepure sau măcar o găină. Deși nu este universal valabil pentru toți cei din generația mea, se pare că tații noștri erau mai îndemânatici decât noi. Sunt atâtea scenarii în care un atac terorist sau un dezastru natural distruge rețeaua electrică și răspândește haosul în societate. Oare câți dintre noi vor sta pe stradă scărpinându-se în cap, fără absolut nicio idee despre ce să facă mai departe?
Oricum, e util să ai talente manuale, nu doar pentru eventualitatea unei apocalipse. Noi bărbații suntem ființe productive, creăm lucruri cu mâinile, ne bucurăm de satisfacția de a demonta chestii ca să vedem cum funcționează și apoi le asamblăm la loc. Dar dexteritatea manuală a încetat să mai fie transmisă de la tată la fiu și acum în era digitală, cea mai mare parte din ceea ce facem, atât pentru muncă cât și pentru relaxare, de desfășoară deseori pe un tărâm virtual cu rezultate virtuale.
Poate crezi că nevoia de măiestrie meșteșugărească a devenit irelevantă în vremurile astea high-tech. Păi deși poate pentru traiul zilnic nu mai este nevoie să lucrezi cu mâinile, asta nu înseamnă că nu e necesar pentru sufletul tău. Nevoia de a meșteri nu moare niciodată. Oricum orele de lucru manual sunt istorie, fiindcă învățământul ne pregătește să fim “muncitori cu mintea”. Asta nu e rău, desigur, dar nu e întotdeauna suficient.
În același timp a apărut în ultimii ani o cultură inginerească, care are ca scop să ascundă vederii lucrarea, făcând ca obiectele pe care le folosim să fie foarte greu de inspectat la prima vedere. Ia ridică și uită-te sub capota oricărei mașini moderne. Motorul seamănă cu acel obelisc lucios și neted, care a apărut în fața oamenilor peșterii la începutul cărții “Odiseea spațială 2001”. De fapt mai e o capotă sub capotă. Și această secretomanie ia forme din ce în ce mai înfiorătoare. Șuruburile de la capacele aparatelor electrocasnice nu mai pot fi desfăcute acum decât cu șurubelnițe ezoterice, greu de găsit, tocmai pentru a ține la distanță de măruntaiele apetisante, curioșii (sau furioșii).  Din contră, până acum câteva decenii, fiecare aparat venea cu schema electrică sau cu cu diagrama explodată a părților componente. Era de la sine înțeles că aceste informații îi vor fi utile clientului.
Uită-te la asta. Capete de șuruburi. Sunt așezate oarecum în ordinea apariției. Și stai liniștit, nu sunt toate.

Faptul că nu mai suntem obișnuiți să folosim unelte a schimbat felul în care trăim pe această planetă. Mai pasivi și mai dependenți. Sunt puține ocaziile în care e necesar să arătăm acea latură îndemânatică, când trebuie să luăm lucrurile în mână, fie pentru a le repera, fie pentru a le construi. Ceea ce pe vremuri se obișnuia să se construiască, acum se cumpără; și ceea ce odată se repara in casă, acum se înlocuiește cu totul sau se cheamă un expert ca să repare, de obicei, înlocuind întreaga chestie cu alta pre-fabricată.
Așa că eu susțin un ideal care a cam căzut în dizgrație: abilitățile manuale, plăcerea de a construi, de a pune mâna pe materialul brut.
Deși aceste competențe nu prea par utile, nici pentru lucrător și nici pentru consumator, uneori chiar și promovarea lor îți poate atrage criticile celor cu opinii foarte serioase și practice. Un economist practic îți poate demonstra că de fapt e mai ieftin să cumperi ceva gata făcut, decât să te apuci să îl faci singur. Un profesor serios ar zice că e iresponsabil să îi învățăm pe tineri meserii, fiindcă vor avea servicii de domeniul trecutului. Dar dacă mă gândesc un pic, această filozofie nu face decât să ne împingă către niște îndeletniciri fantomatice.
Cu ce poate fi comparată satisfacția pe care o ai atunci când vezi rezultatul concret al muncii tale? Faci o instalație electrică. La sfârșit apeși pe întrerupător și se aprinde lumina. Faci o instalație sanitară. Dai drumul la robinet și curge apa. E un rezultat vizibil.
Eu susțin că lucrarea pe care o faci te caracterizează, ca om. Cum arată rezultatul final, te reprezintă. Sunt toate găurile la linie, la distanță egală? Sunt cablurile organizate, pozate drept? Sunt țevile drepte, orizontale sau verticale? Sunt butoanele, indicatoarele, aliniate, echidistante etc.? Sau sunt încolăcite, îndesate cu piciorul, aruncate, strâmbe… Poate că la final merge și așa, dar o parte din tine e acolo. Lucrarea aia ești tu. Asta e ceva la care merită să te gândești mereu. Pe de altă parte, valoarea mea e reprezentată concret, în lumea reală, nu trebuie să țin un discurs despre cât de bun și de competent sun eu. Trebuie doar să arăt: zidul acesta stă în picioare, acum mașina funcționează, acum ai curent la priză, căsuța asta din copac – eu am făcut-o.
Un pasionat o să-ți spună că o chestie făcută de el e greu de justificat din punct de vedere economic. O sculă făcută de mine e poate mai scumpă și mai urâtă decât una făcută pe cale industrială. Și totuși persistăm. Avem amintiri legate de aceste lucruri concrete din viața noastră și manufacturarea lor crează un fel de legătură cu natura sau cu universul. Sunt parte din el.

Pentru că atunci când manufacturezi, aplici niște standarde obiective, înțelegi perfect obiectul, cu toate performanțele și limitările lui și îl prețuiești. Pe când consumatorul aruncă lucruri perfect reparabile sau chiar funcționale și caută mereu ceva nou. Constructorul e mai posesiv, mai ancorat în prezent, în produsul muncii lui, iar consumatorul mai liber, trăiește în imaginar și e mai dispus să creadă pe cei care încearcă să ne vândă chestii. Când ești capabil să gândești material și critic despre lucruri materiale, capeți oarecare independență față de manipulările gen marketing, care de obicei îți distrag atenția de la ce este un obiect și îți spun o poveste cu chestii sentimentale ca să te convingă că îți trebuie neapărat acel obiect.
Asta face ca viața mea să fie mai săracă în fantezie publicitară, de lemn în fața zâmbetelor fericite de pe ecran, atunci când au găsit gadget-ul pe care l-au căutat toată viața, în comparație cu consumatorul ideal.
Eu însă te provoc să găsești acestă fantezie când trebuie să repari bicicleta copilului (sau o tunezi), când schimbi filtrele și uleiul la mașină, când pui rafturi în debara sau când schimbi robinetul ăla care picură.