Puțină lume mai are prin casă un telefon fix. Și dacă are, e unul de fițe, fără fir, sau măcar cu afișaj și butoane. Problema lui e că dacă ai plecat la sifoane, gata, pa, ți s-a pierdut urma. Degeaba vrea soția pătrunjel pentru supă…
De-aia s-a inventat telefonia mobilă.
Dar la începuturi a existat doar telefonul cu fir, de la care puteai să suni un singur abonat. Fără numere. Cu manivelă. Știai sigur pe cine suni sau cine te sună. Ăla cu care aveai tras un fir (mă rog, o pereche).
Apoi a apărut centrala telefonică (manuală, cu operator), dădeai la manivelă, suna în centrală și cereai operatorului cu cine vrei să vorbești. Cu Gigi. Acesta îl suna pe Gigi, îi zicea că îl suni tu și făcea în sfârșit legătura între voi. Din când în când mai asculta ce vorbiți, să vadă dacă ați terminat, ca să decupleze legătura. Altminteri rămâneai cuplat cu Gigi și puteai să suni în centrală cât vrei, că tot Gigi răspundea.
Apoi a apărut centrala electro-mecanică, telefonul cu disc, fiecare linie telefonică avea un număr și restul e istorie…
Telefonul rusesc (militar) de campanie:
Ca la început, cu un singur abonat. Fiind de război, făcea de obicei legătura între o baterie de tunuri (de exemplu) și comandantul de companie. Simplu. Comandantul de companie era mai oropsit. Dacă avea 4 baterii de tunuri, avea pe masă 4 telefoane. Dacă suna unu’, nici nu știa care e 
Pe plăcuța albă scriai cu creionul cine e la capătul firului.
Din păcate schema electrică nu a supraviețuit trecerii timpului.
Dar construcția internă este EXTREM de robustă și fiabilă.
I-am pus baterie și merge ireproșabil.
Bateria din imagine are peste 4 ani în montaj. Chiar și în utilizare normală (de campanie) ea nu va putea fi descărcată niciodată. Va muri singură, de bătrânețe, așa de bine gândit e telefonul.
Bateria originală era una mare, plumb-acid, de vreo 2 volți. Ea venea uscată (viață de raft = infinit) și trebuia să pui apă în ea ca să “pornească”.
După scrisul de pe capacul bateriei, îmi dau seama că se cheamă TAI-43 (sau TDI?) și e fabricat în 1954. (concepția e 1943)
Telefonul românesc (militar) de campanie:
Model TC-72. Probabil concepție 1972.
Ceva modern, ceva deosebit, e cam 75% din cel rusesc. Ca mărime și ca greutate.
Baterie detașabilă…
Construcție la fel de robustă și fiabilă
Se vede dinamul și soneria…
Micro-receptoarele astea aveau buton PTT (apasă-vorbește). Dacă nu apăsai pe el, celălalt nu te putea auzi. Util. După înscrisul de pe cască, e fabricat în 1984.
ATENȚIE, DUȘMANUL ASCULTĂ!
Tehnologia s-a schimbat, dar mesajul rămâne mereu actual 😈
Telefoanele astea puteau să comande direct o stație radio, puteau să funcționeze în mod BL (baterie locală) sau BC (baterie comună – alimentare direct din linia telefonică), puteai să le atașezi disc pentru format numere în centrală…
Destul de versatil pentru un telefon cu un singur buton.
Salt tehnologic. Telefonul cu disc…
Numerele de telefon erau în memoria personală sau pe carnețelul de sub aparat. Ridicai receptorul, roteai discul, te apucai de format…
3 – tac tac tac
5 – tac tac tac tac tac
9 – tac … … etc .. tac tac
Fir-ar, am greșit, ia-o de la capăt
3 – tac tac tac
5 – tac tac tac tac tac
8 – tac … … etc .. tac tac
. . .
Interiorul este dezolant…
Tastatura cu touch era un disc cu arc și rotițe cu o camă care trimitea impulsuri pe linie.
Soneria cu tonuri programabile MP3, compusă din 2 clopote de fier și o lingură care lovea în ele, de te trezea din morți când suna.
Dar avea buton de volum, roata aia de plastic din față, care bloca parțial lingura în desfrâul ei vibrator, de puteai auzi telefonul doar din bucătărie, nu și din fața blocului. Dacă era pe mute, nu mai suna, vibra doar el și masa pe care stătea.
Schema…
Micro-receptorul…
Microfonul pe cărbune era groaza urechilor, fâșâia de ziceai că e unu care dă la șmirghel non-stop.
După inscripția de pe cască, pare făcut în aprilie 1992
Model EM-72, făcut de UEM (Uzina Electromagnetica București)
În final, deoarece telefonul cu fir e fantastic, minunat, dar nu folosește la nimic, am căutat pe internet și am găsit aici o schemă pentru a lega între ele două telefoane direct, ca să vorbești unul cu altul. Ca un interfon.
Schema e extrem de simplă, necestită (evident) 2 telefoane și atunci când ridici receptorul unui telefon, celălalt sună. Sună până ridici și acolo receptorul. Acum poți vorbi. Full Duplex 😀
Practic am pus tot montajul într-un telefon (încrengătura aia de fire și condensatoare lipite cu hot glue)
Am pus un jac de alimentare pe fund
Et voila!
Am arătat copiilor invenția și au fost extaziați:
– Ce-i prostia asta?! Cui îi pasă de 2 telefoane cu fir?! Joacă-te tu, dacă îți place așa de mult! Și altele la fel 🙁